BINECUVANTARE

Viata mea, cuvintele mele, inima mea, toate iti apartin Tie, Doamne! Faca-se Voia Ta in Toate! Mintea mea a devenit mintea Ta, corpul meu a devenit Corpul Tau, Spiritul meu este Unul cu Spiritul Tau. Vino Tu si traieste prin mine. Binecuvanteaza-mi fiinta si inalta-mi Spiritul, pentru a simti splendoarea uniunii cu Tine! Multumesc. AMIN.ASA SA FIE,SI ASA ESTE!

IMNUL UNIVERSULUI

„Da, Doamne, cred: şi cred din ce în ce mai puternic, pentru că nu este doar o încercare de a mă consola, ci de a mă desăvârşi, tu eşti la originea impulsului şi la sfârşitul acestui drum, pe care toată viaţa mea nu pot decât să îl urmez. Şi tu eşti cel care însufleţeşti pentru mine, cu omniprezenţa ta, miriada de influenţe cărora mă supun permanent. În viaţa care izvorăşte din mine şi în materia care mă susţine găsesc mai mult decât darurile tale. Te găsesc pe tine însuţi care mă faci să particip la existenţa ta. O, Doamne, a cărui chemare precede prima noastră mişcare, dăruieşte-mi aspiraţia de a exista – pentru ca, prin acea sete divină care este darul tău, accesul la marile ape să se deschidă în mine. Nu mă lipsi de setea divină de viaţă, acea energie primordială. Şi tu, a cărui înţelepciune iubitoare îmi dă formă din toate formele şi întâmplările lumii, ajută-mă să pot să cred, să cred cu înflăcărare şi mai presus de orice, în prezenţa ta activă.” ~Teilhard de Chardin, Imnul Universului

IERTARE!

IERTAREA sa ne primeneasca Inimile de vina greselilor si greutatilor trecutului, CONSTIENTIZAREA momentului "Acum" sa ne limpezeasca Mintile de gandurile prea multe si prea-lumesti, RESPIRAREA in Ritmul Propriu sa ne readuca Sanatatea in trupurile noastre, ACCEPTAREA Prezentei Lui "Sunt Cine Sunt" sa ne calauzeasca spre Acasa, IUBIREA si INTELEPCIUNEA Lui Christos sa ne inspire zi de zi precum in vechime au luminat pe fericitii contemporani ai LUI IISUS! NAMASTE! "Încurajat să intru în mine însumi, călăuzit de Tine, am intrat în adâncul inimii mele... O, Adevăr veşnic şi Iubire adevărată şi scumpă Veşnicie! Tu eşti Dumnezeul meu, după tine suspin ziua şi noaptea... Târziu de tot Te-am iubit, O, Frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu de tot Te-am iubit! Şi iată, Tu erai înăuntrul meu şi eu eram afară, şi acolo Te căutam... Tu erai cu mine şi eu nu eram cu Tine. Mă ţineau departe de Tine acele creaturi care, dacă nu ar fi în Tine, nici măcar nu ar exista. M-ai chemat, ai strigat, ai spart surzenia mea. M-ai luminat, m-ai străfulgerat şi, în cele din urmă, ai vindecat orbirea mea. Ai suflat peste mine parfumul Tău şi eu l-am respirat şi acum mă topesc după Tine. Te-am gustat şi acum mi-e foame şi sete de Tine!". SF.AUGUSTIN

CUNOASTEREA

CUNOAȘTEREA: Inteligența spirituală care trăiește înăuntrul fiecărei persoane. Sursa a tot ceea ce știm. Înțelegere intrinsecă. Înțelepciune eternă. Partea nesfârșită din noi care nu poate fi influențată, manipulată sau coruptă. Un potențial în toate formele de viață inteligentă. Cunoașterea este Dumnezeu în tine și Dumnezeu este întreaga Cunoaștere din Unives.
„Neînfricarea ta, în viitor, trebuie să nu fie născută din prefăcătorie, ci născută din certitudinea ta în Cunoaștere. În acest fel, tu vei fi un refugiu al păcii și o sursă de bogăție pentru alții. Asta îți este menit să fii. Din acest motiv ai venit în lume.

IISUS

Cel mai mare OM din istorie, Cel mai mare OM din istorie, Iisus, n-a avut servitori, si totusi I se spunea Stapan N-a avut diploma, si totusi I se spunea Invatator. N-a avut medicamente, si totusi I se spunea Vindecator. N-a avut armata, si totusi se temeau de EL N-a castigat nici un razboi, si totusi a cucerit lumea. N-a comis nici o crima, si totusi l-au rastignit. A fost inmormantat, si totusi traieste si azi.

vineri, 14 august 2015

RAZELE INITIATICE ALA ARHANGHELILOR-CITAT


 "În povestirile mitologice ce datează din acea vreme se spune că Fecioara Maria era una dintre cele douăsprezece fetiţe alese de esenieni pentru a se pregăti, printr‑o educaţie aleasă, să‑L primească pe Mântuitorul făgăduit. Maria a intrat în templu la vârsta de trei ani. Într‑o dimineaţă, când fetiţele urcau treptele templului în drumul lor spre rugăciunea din altar, în clipa în care Maria (care la vremea aceea avea treisprezece ani) a atins ultima treaptă a tunat şi a fulgerat şi a apărut îngerul, care a luat‑o de mână, a condus‑o la altar şi i‑a vestit naşterea Mântuitorului. Potrivit doctrinei lui Cayce, Fecioara Maria, ca şi Iisus Christos, a fost născută de mama sa Ana tot prin Duh, deci amândoi au Tată Ceresc şi mamă pământeană. Iisus Christos avea, aşadar,  natură omenească prin Mama lui  şi  natură dumnezeiască prin Tatăl său
Maria este fiica Fiului său – căci acesta, ca Dumnezeu, este Tatăl a toată făptura. Ea este mama Dumnezeului său – căci El, ca Om, s‑a întrupat în ea.
Sfântul Spirit, în ebraică rah – elohim, înseamnă suflul celor puternici, Spiritul lui Dumnezeu. În teologia creştină, el reprezintă al treilea element al Sfintei Treimi Divine, a treia Faţă a lui Dumnezeu, esenţa energetică a dumnezeirii. În Vechiul Testament, Sfântul Duh are doar valoare şi sens de atribut energetic – acţiunea, forţa lui Yahweh care mişcă lumea, oamenii, vieţile, lucrurile. În Noul Testament, Sfântul Duh capătă esenţă Divină. Iisus Christos zice: „Dumnezeu este Duh” (Ioan IV, 24).
În doctrina creştină, Sfântul Duh este considerat poliatributiv:
Ø                 personificat, el este Spiritul Divin Creator (Ioan VI, 63, „Duhul este cel care dă viaţă”);
Ø                 prezenţa sa activă este inseparabilă de Dumnezeu Tatăl;
Ø                 ca Duh al Cuvântului, el face posibilă perceperea de către oameni a Revelaţiei, iar această funcţie este ilustrată prin ziua a cincizecea (Cincizecimea sau Rusaliile) după Învierea lui Christos, când Sfântul Duh intră în cei doisprezece apostoli, creând în ei Glossolalia – vorbirea în alte limbi, adică darul de a fi poligloţi: “Şi li s‑au arătat împărţite nişte limbi ca de foc şi deasupra fiecăruia dintre ei s‑a oprit câte una. Şi s‑au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi.” (Faptele Apostolilor II, 1‑4);
Ø                 odată cu Învierea lui Iisus Christos, Sfântul Duh pătrunde în lume ca forţă vitală. („Duhul îi vine slăbiciunii noastre în ajutor” – Noul Testament, Pavel, Romani, VIII, 26);
Ø                 El este mijlocul Divin prin care se efectuează Învierea atât a lui Iisus Christos (omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu Duhul), cât şi a corpurilor omeneşti în Ziua Judecăţii de Apoi („Vii va face şi trupurile voastre muritoare din pricina Duhului Său care sălăşluieşte întru voi”); este socotit forţa energetică a Bisericii creştine, având şi caracter de manifestare a Graţiei Divine, prin care se ajunge la mântuire.
............................................
Omul, ca unitate a fiinţei, făcut după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, are pecetea Sfintei Treimi. Dacă însă întreaga antichitate păstrase conceptul de trup, suflet şi spirit (duh), după câteva secole creştine, respectiv după anul 869, când la Constantinopol s‑a întrunit al optulea sinod ecumenic, trihotomia este înlăturată în favoarea unui dualism ce persistă până în ziua de astăzi. Filozofia şi psihologia modernă s‑au conformat dogmei, chiar dacă nu recunosc acest fapt.
În ortodoxie, prezenţa Duhului după slujba botezului devine o realitate (se schimbă spiritualitatea copilului, după ce este cufundat de trei ori în apă). Cei ce tăgăduiesc utilitatea botezului copiilor, pe motiv că aceştia nu sunt conştienţi, uită că dumnezeirea a lucrat în trecut din zona inconştientului spre zona conştientului.
Orice proces educativ autentic are un astfel de parcurs. Conştientizăm, la nivelul gândirii, doar ceea ce am dobândit înaintea acestui act. Întâi imităm gesturile şi vorbirea celor din jur şi numai de la o anumită vârstă ne maturizăm pentru înţelegerea lor. Altfel, numai când învaţă să gândească, ar trebui să înveţe să vorbească.
„Graniţa dintre raţiunea limpede şi taina Duhului este graniţa dintre cuvânt şi tăcere. Cuvântul se naşte din tăcere şi se întoarce în tăcere. Cuvântul este veşmântul gândului; nu poţi vorbi fără să gândeşti. Duhul este în interiorul cuvântului, cuvântul vibrează. Graniţa dintre cuvânt şi tăcere este graniţa dintre formă şi lipsa formei. Duhul scoate raţiunea din limitele ei: prin raţiune nu vom înţelege taina lui, raţiunea te duce până la graniţă şi te lasă acolo, Duhul îţi dă paşaportul.
Tatăl este Tăcerea, Fiul este Cuvântul, legătura intimă dintre ele este Duhul. Tăcerea, pentru a deveni creatoare, trebuie să vorbească, cuvântul creează realitatea, verbul sau vibraţia originară. Dumnezeu a trebuit să pronunţe ceva ca acel ceva să apară. După ce îşi produce efectele, cuvântul se întoarce în tăcere. Câtă vreme păstrăm sentimentul de sine, harul dumnezeiesc rămâne eclipsat în interiorul nostru, iar prin stingerea acestui sentiment opacitatea lăuntrică devine transparentă şi Lumina harică poate lucra în interiorul nostru”. (preot Tiberiu Vişan).
În acest sens, în conformitate cu talantul primit, fiecare dintre noi avem o întreită activitate lăuntrică: la nivelul gândirii, al afectivităţii sau simţirii şi la nivelul voinţei. Dacă trecutul inundă fiinţa cu darurile divine, prin stingerea sentimentului stringent al ego‑ului prezentul îşi întemeiază mersul spre Divinitate doar prin libertatea conştiinţei.
.......................................
Întruparea Domnului nu putea avea loc fără existenţa unei femei. Pentru ca această femeie să dăruiască trup Cuvântului Ziditor a toate, viaţa ei a trebuit să fie păstrată şi oferită pe de‑a‑ntregul Voinţei lui Dumnezeu. Tradiţia Bisericii creştine (Regi 1) spune că, mai întâi, părinţii Mariei, Ioachim şi Ana, au trăit în tristeţe şi rugăciune până când milostivirea lui Dumnezeu le‑a dăruit‑o pe Maria. Ruga lor, înălţată ani în şir către Ceruri, purta în ea făgăduinţa de a‑I redărui Domnului copilul mult dorit. De aceea, după trei ani de la naşterea Mariei, părinţii o vor duce la Templu spre a primi educaţia sfântă a tuturor fecioarelor menite să‑L slujească toată viaţa. Sfânta Fecioară va rămâne la Templu până în jurul vârstei de 14‑15 ani, când va fi logodită cu bătrânul Iosif.
Un alt moment important care contribuie la întregirea imaginii arhetipale a Sfintei Fecioare este plecarea sa  spre veşnicie. O veche tradiţie, răspândită deopotrivă în Apus şi în Răsărit, spune că Mântuitorul a trimis un înger care să o vestească pe Maria că peste trei zile va părăsi cele pământeşti. Ea s‑a bucurat de cele auzite, a urcat pe Muntele Măslinilor spre a‑şi încredinţa întreaga fiinţă rugăciunii, apoi a revenit acasă, pregătind cu minuţiozitate cele necesare înmormântării şi împărţindu‑şi lucrurile văduvelor sărace. A promis tuturor celor dragi că nu‑i va uita, ci îi va ocroti, după care s‑a aşezat pe pat, aşteptând în senină rugă vieţuirea sfârşitului. În clipa aceea s‑a auzit un tunet puternic şi, prin minune dumnezeiască, Sfinţii Apostoli, aflaţi la propovăduire în diferite părţi ale lumii, au fost aduşi în casa Maicii Domnului. Slujba de înmormântare a fost condusă de Sf. Apostol Petru, iar îndurerata coloană a purces spre satul Ghetsimani, unde Fecioara îşi hotărâse mormântul. Rânduiala lui Dumnezeu a fost ca Sf. Apostol Toma să participe cu întârziere nu numai la Învierea Domnului, ci şi la acest eveniment. Ajuns abia după trei zile de la îngropare, Toma cere deschiderea sicriului ca să o vadă pentru ultima oară pe Sfânta Fecioară. Dorinţa i se împlineşte, dar mormântul nu mai avea în sânul său trupul binecuvântat, ci doar giulgiul care‑l învelise. Purtată de îngeri, Maica Domnului, cu trup cu tot, a fost ridicată la Ceruri.
Imaginea Fecioarei Maria, aşa cum a fost relevată oamenilor, este aşadar construită pe cele patru momente fundamentale din care se dezvoltă întreaga filozofie ezoterică a prezenţei sale: naşterea sa, (Sfânta Maria Mică), intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Vestirea de către îngerul Gabriel a naşterii Mântuitorului (Buna Vestire sau Blagoveştenia) şi ridicarea la Ceruri (Adormirea Maicii Domnului sau Sfânta Maria Mare).
Maica Domnului, arhetipul preoţiei împărăteşti feminine, al sfinţeniei manifestate, radiază bucuria şi Lumina Divină, înfăptuieşte Planul Divin prin desăvârşita unire a omenescului şi a dumnezeiescului în cea dintâi fiinţă umană îndumnezeită. Numele liturgice ale Fecioarei exprimă atingerea plinătăţii: Cheia Împărăţiei, Uşă Cerească, Biserica lui Dumnezeu, Uşa mântuirii, Dumnezeiască Intrare a celor ce se mântuiesc.
Fecioara deschide calea bisericii în uman. Christos se numeşte pe sine Calea şi Uşa, ca Dumnezeu‑Om, El este Unicul. Fecioara este cea dintâi, ea se află în fruntea omenirii şi este urmată de toţi. Ea naşte Calea şi se face pe sine îndrumătoare şistâlp de foc. În planul arhetipal al sfinţeniei, al omenescului desăvârşit, persoanei dumnezeieşti a lui Christos îi corespunde persoana umană a Născătoarei de Dumnezeu.
Bogata varietate de religii ale lumii este dovada necesităţii fundamentale şi eterne a omului de a găsi o explicaţie a existenţei sale şi de a afla care îi este locul în sânul Creaţiei, în schema cosmică. Aşa se face că cercetările religioase şi filozofice au creat concepte complexe, care în timp au devenit din ce în ce mai amănunţite şi mai complicate şi care, treptat, au condus la sintetizarea lor în simboluri sacre. Pornind de la simple reprezentări grafice ale subiectelor de veneraţie religioasă şi ajungând până la cele încărcate cu multiple straturi de profundă semnificaţie spirituală, simbolurile trezesc un larg evantai de trăiri interioare cu sensuri adânci. Ele fie pot evoca principii de bază sau chiar istoria credinţei, fie, prin cristalizarea înţelesurilor, ajută la focalizarea şi dezvoltarea credinţei, ori, prin devotamentul faţă de semnificaţia convenită sau cuprinsă, declanşează atitudini sau acţiuni. Multe din cele mai cunoscute concepte ermetice sunt exprimate prin cele mai simple simboluri – cum ar fi crucifixul în creştinism, semnul yin‑yang al taoismului sau roata budistă, cercul existenţei – iar altele sunt extrem de complexe şi greu de descifrat pentru neiniţiaţi – cum ar fi, de exemplu, imaginea Arborelui Sefirotic.
Sfânta Treime sau Trinitatea Divină este simbolizată de regulă de Ochiul lui Dumnezeu, Tatăl Atoatevăzător, din care radiază Lumina Divină, deseori figurat într‑un triunghi care, la rândul său, este un simbol creştin cu aceeaşi încărcătură spirituală. Un alt simbol este lanţul cu trei zale, care reprezintă veriga de aur ce îl leagă pe credincios de Dumnezeu. Nimbul, aureola sau haloul reprezintă Lumina sfântă, înţelepciunea, energia vitală. Trinitatea mai este adeseori reprezentată de trei cercuri care se intersectează, de triunghiul echilateral, de trifoi, de furca în formă de Y, de un triunghi format din peşti sau de triquetă, simbol al eternităţii, în centrul căreia se formează cele trei triunghiuri ale Treimii.
Porumbelul este înţeles ca întruchipare a Duhului Sfânt. Cei şapte porumbei simbolizează cele şapte daruri divine ale Duhului Sfânt. După Potopul biblic, Noe a trimis de pe Arcă un corb şi un porumbel să caute uscatul. Porumbelul cu ramura de măslin s‑a întors, fapt‑simbol al iertării omului de către Dumnezeu şi al izbăvirii omenirii. Pornind de la înţelesul biblic, atât porumbelul, cât şi ramura de măslin au devenit simboluri laice ale păcii şi armoniei, ale purităţii, ale nevinovăţiei, ale fericirii regăsite. În aceste accepţii, porumbelul reprezintă adesea ceea ce omul are nepieritor în el, adică inima, principiul vital."

Extras din cartea Razele Iniţiatice ale Arhanghelilor, publicată de Editura For You.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu


Faceți căutări pe acest blog

BLOGAREALA

FII MANDRU CA ESTI ROMAN

FII MANDRU CA ESTI ROMAN