ADEVARATA PROBLEMA DIN LUME ,IN VREMURILE DE AZI-NU E CEEA CE CREZI TU...

28 August 2015

ADEVĂRATA PROBLEMĂ DIN LUME, ÎN VREMURILE DE AZI

NU E CEEA CE AR CREDE MAJORITATEA OAMENILOR

Neale Donald WALSCH

http://cwg.org/index.php?b=660

Reflecţiile lui Neale

Dragii mei prieteni,

Aceasta este prima parte a unui articol alcatuit din mai multe partin pe care l-am scris ... cu ceva timp în urmă, şi care este încă relevant, la ora actuală. Sunt convins că vei avea beneficii, ca urmare a citirii şi aprofundării acestei serii ...

Bun ... Aşadar, ceea ce observăm acum, este Restaurarea Omenirii.

Mă refer la ceea ce se petrece pe tot cuprinsul planetei, în clipa de faţă. Oricine poate constata. Toată lumea ştie că se întâmplă ceva neobişnuit, fiindcă prea multe evenimente se acumulează, strângându-se unul peste celălalt, pentru a nu atrage atenţia în mod flagrant.

Numeroase instituţii financiare au fost compromise; diferite guverne au fost destituite; multiple afaceri au fost închise; multe servicii au fost desfiinţate; un mare număr de case au fost ipotecate; nenumărate relaţii au fost tensionate, până la punctul de rupere, destrămare.

Ce se întâmplă, în acest caz? Oare suntem în toiul a ceea ce unii oameni, care au aderat la anumite confesiuni religioase, numesc Vremurile de pe Urmă? Sau vom fi atins ceea ce alţi entuziaşti şi tălmaci (sau, mai degrabă, răstălmaci) ai calendarului mayaş, numesc Sfârşitul Istoriei? Ori să fie, cel puţin, încheierea unui ciclu enorm de lung din istoria locuirii acestei planete de către omenire, după care nu vom mai trăi experienţa vieţii, aşa cum o ştim?

Cu adevărat, serios vorbind, ce anume se întâmplă, în acest caz?

Aidoma multor oameni, am apelat la Dumnezeu, pentru a primi răspuns la această întrebare. Spre deosebire de alţi oameni, răspunsul pe care l-am primit este pozitiv. Da, într-adevăr, au existat tensiuni, frământări şi chiar conflicte, lupte, şi încă vor mai fi; dar ... destrămarea completă a societăţii?! Nu. Distrugerea planetei?! Nu. Extincţia speciei noastre?! Nu. Revenirea la condiţiile de viaţă ale oamenilor cavernelor?! Nu. Eliminarea tuturor lucrurilor bune din viaţă?! Nu. De fapt, dimpotrivă. În realitate, exact invers.

Atunci, de ce tot acest zbucium? Care-i rostul său? Şi de ce e necesar?

Am ajuns la înţelegerea că totul face parte din Scopul, Procesul şi Făgăduinţa lui Dumnezeu. Se referă la renaşterea omenirii, la reluarea alianţei, la redeşteptarea şi avântul voinţei sale, la restaurarea intenţiilor sale, precum şi la restabilirea identităţii sale.

În cartea mea, Furtuna de dinaintea Liniştii, i-am dat acestui proces un nume – denumindu-l Restaurarea Omenirii. Am recurs la acest termen, întrucât mi s-a clarificat faptul că ceea ce se întâmplă nu ne va aduce tot ce e mai rău, din toate timpurile, ci tot ce e mai bun, din toate timpurile. Dicţionarul defineşte RESTAURAREA ca fiind ... „o examinare amănunţită a unei instalaţii mecanice ori a unui sistem, făcându-i-se reparaţii sau aducându-i-se schimbări, dacă este cazul.” Nu distrugerea lucrurilor, ci examinarea lucrurilor, cu reparaţii sau schimbări făcute numai dacă este cazul.

Ei bine, putem constata şi noi că sunt necesare multe schimbări în modul nostru de viaţă pe Pământ – dar putem fi, totodată, de acord că distrugerea masivă sau totală a vieţii, aşa cum o ştim, nu este necesară. Aşadar, Viaţa examinează şi repară, chiar acum; dar ea nu distruge.

Acest proces de examinare şi reparare este în curs de desfăşurare, atât cu, cât şi fără control conştient. Trăim într-un sistem cu autocorecţie.

Cele trei principii fundamentale ale vieţii sunt Funcţionalitatea, Adaptabilitatea şi Sustenabilitatea. Viaţa este astfel proiectată, încât să funcţioneze eficient şi perfect; iar când abilităţile sale, în acest sens, sunt ameninţate, în vreun fel sau altul, viaţa se adaptează imediat, menţinându-şi sustenabilitatea, prin funcţionarea într-un alt mod.

Ceea ce se desfăşoară acum, e chiar acest proces. Întru totul. Şi de această dată, el este, într-o oarecare măsură, urmarea propriilor noastre intenţii şi directive; iar, pe de altă parte, celelalte adaptări se produc în mod spontan, fără vreo acţiune specific omenească directă, făţişă, evidentă, de luare a deciziilor. În ambele cazuri, adaptările sunt în beneficiul nostru. În viaţă, nu se petrece nimic care să nu fie în beneficiul nostru şi nici nu ar avea cum, de altfel; întrucât, altminteri, nici nu s-ar mai produce. Şi aceasta pentru că evoluţia urmează o singură direcţie: mai departe şi mai sus, către niveluri tot mai înalte de eficienţă şi magnificenţă.

Orice schimbare, aşadar, nu poate fi decât o schimbare în bine. O reclamă însăşi evoluţia – procesul evolutiv în sine.

Procesul „restaurării” noastre curente, a fost descris de numeroşi oameni, drept ieşirea la Lumină, ori dezvoltarea, înflorirea speciei noastre, într-o nouă, spiritualizată, superbă expresie a ei înseşi, mult mai evoluată decât a fost vreodată trăită ca experienţă sau realizată. Extraordinara vizionară şi futuristă, Barbara Marx Hubbard, denumeşte acest proces „naşterea” noastră în comunitatea cosmică de fiinţe (supra)simţitoare şi (supra)conştiente. Orice termen am utiliza, este evident că ceea ce se petrece peste tot în jurul nostru, la ora actuală, nu e „situaţia obişnuită, de până acum”.

Cel mai important lucru, cea mai măreaţă realizare pe care o observ, este că învăţăm despre noi înşine. Ne dăm seama, cel puţin, că sursa şi cauza problemelor noastre neîncetate nu este ceea ce credeam noi că ar fi. Nu e ceea ce presupuneam. Nu e ceea ce ne închipuiam.

Descoperim că motivul pentru care persistă frământările lumii, în pofida rapidităţii cu care am evoluat, ca specie – înfăţişându-ni-se aceleaşi provocări cu care ne-am confruntat în urmă cu o sută, cinci sute şi chiar o mie de ani în urmă – rezidă în tentativa noastră de a ne soluţiona problemele la orice nivel, cu excepţia nivelului la care problema există, în realitate.

Rezultatul: Problemele noastre nu au dispărut. Încă ne confruntăm, ca specie, cu suferinţa, pe scară largă. Majoritatea oamenilor lumii încă îndură sărăcia şi mizeria, lipsurile, nevoile; subnutriţia şi foametea; boala şi mortalitatea evitabilă; penuria de resurse şi incapacitatea de împlinire a nevoilor fundamentale; lipsa de oportunităţi şi adeseori, chiar a educaţiei elementare; absenţa dreptăţii, a echităţii şi până şi a intenţiilor de egalitate; prezenţa disperării, dacă nu chiar a disperării totale – precum şi mânia şi violenţa care decurg din toate acestea.

Am văzut aceste probleme în mod limpede, dar nu am văzut cu claritate, modul de soluţionare a acestora. Ne-am închipuit că problemele noastre sunt de natură politică; şi, prin urmare, am pus în funcţiune întreg aparatul politic, pentru a crea soluţii. Ne-am întrunit în şedinţe şi adunări generale, în congrese şi senate, în orice organ deliberativ pe care l-am putut constitui. Am propus spre aprobare legislaţii; am adoptat legi; am iniţiat proiecte de lege şi am depus moţiuni; am aprobat statute şi ordonanţe; am elaborat reguli şi regulamente; am semnat tratate şi convenţii; am emis declaraţii comune. Am făcut tot ce am crezut de cuviinţă, valorificând toate competenţele şi aptitudinile oamenilor (poate, cu excepţia dragostei, pur şi simplu) ... şi totuşi, nu au fost create soluţii pe termen lung, pentru problemele menţionate anterior.

Prin urmare, ne-am imaginat că problemele noastre trebuie să fie de natură economică; şi am căutat, apoi, să punem în funcţiune angrenajul economic şi să ne valorificăm aptitudinile economice, pentru a crea soluţii ......

VA URMA. CONTINUAREA, SĂPTĂMÂNA VIITOARE ...

A

Te îmbrăţişez cu Dragoste,

RAZELE INITIATICE ALA ARHANGHELILOR-CITAT

 "În povestirile mitologice ce datează din acea vreme se spune că Fecioara Maria era una dintre cele douăsprezece fetiţe alese de esenieni pentru a se pregăti, printr‑o educaţie aleasă, să‑L primească pe Mântuitorul făgăduit. Maria a intrat în templu la vârsta de trei ani. Într‑o dimineaţă, când fetiţele urcau treptele templului în drumul lor spre rugăciunea din altar, în clipa în care Maria (care la vremea aceea avea treisprezece ani) a atins ultima treaptă a tunat şi a fulgerat şi a apărut îngerul, care a luat‑o de mână, a condus‑o la altar şi i‑a vestit naşterea Mântuitorului. Potrivit doctrinei lui Cayce, Fecioara Maria, ca şi Iisus Christos, a fost născută de mama sa Ana tot prin Duh, deci amândoi au Tată Ceresc şi mamă pământeană. Iisus Christos avea, aşadar,  natură omenească prin Mama lui  şi  natură dumnezeiască prin Tatăl său

Maria este fiica Fiului său – căci acesta, ca Dumnezeu, este Tatăl a toată făptura. Ea este mama Dumnezeului său – căci El, ca Om, s‑a întrupat în ea.

Sfântul Spirit, în ebraică rὓah – elohim, înseamnă suflul celor puternici, Spiritul lui Dumnezeu. În teologia creştină, el reprezintă al treilea element al Sfintei Treimi Divine, a treia Faţă a lui Dumnezeu, esenţa energetică a dumnezeirii. În Vechiul Testament, Sfântul Duh are doar valoare şi sens de atribut energetic – acţiunea, forţa lui Yahweh care mişcă lumea, oamenii, vieţile, lucrurile. În Noul Testament, Sfântul Duh capătă esenţă Divină. Iisus Christos zice: „Dumnezeu este Duh” (Ioan IV, 24).

În doctrina creştină, Sfântul Duh este considerat poliatributiv:

Ø                 personificat, el este Spiritul Divin Creator (Ioan VI, 63, „Duhul este cel care dă viaţă”);

Ø                 prezenţa sa activă este inseparabilă de Dumnezeu Tatăl;

Ø                 ca Duh al Cuvântului, el face posibilă perceperea de către oameni a Revelaţiei, iar această funcţie este ilustrată prin ziua a cincizecea (Cincizecimea sau Rusaliile) după Învierea lui Christos, când Sfântul Duh intră în cei doisprezece apostoli, creând în ei Glossolalia – vorbirea în alte limbi, adică darul de a fi poligloţi: “Şi li s‑au arătat împărţite nişte limbi ca de foc şi deasupra fiecăruia dintre ei s‑a oprit câte una. Şi s‑au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi.” (Faptele Apostolilor II, 1‑4);

Ø                 odată cu Învierea lui Iisus Christos, Sfântul Duh pătrunde în lume ca forţă vitală. („Duhul îi vine slăbiciunii noastre în ajutor” – Noul Testament, Pavel, Romani, VIII, 26);

Ø                 El este mijlocul Divin prin care se efectuează Învierea atât a lui Iisus Christos (omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu Duhul), cât şi a corpurilor omeneşti în Ziua Judecăţii de Apoi („Vii va face şi trupurile voastre muritoare din pricina Duhului Său care sălăşluieşte întru voi”); este socotit forţa energetică a Bisericii creştine, având şi caracter de manifestare a Graţiei Divine, prin care se ajunge la mântuire.

............................................

Omul, ca unitate a fiinţei, făcut după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, are pecetea Sfintei Treimi. Dacă însă întreaga antichitate păstrase conceptul de trup, suflet şi spirit (duh), după câteva secole creştine, respectiv după anul 869, când la Constantinopol s‑a întrunit al optulea sinod ecumenic, trihotomia este înlăturată în favoarea unui dualism ce persistă până în ziua de astăzi. Filozofia şi psihologia modernă s‑au conformat dogmei, chiar dacă nu recunosc acest fapt.

În ortodoxie, prezenţa Duhului după slujba botezului devine o realitate (se schimbă spiritualitatea copilului, după ce este cufundat de trei ori în apă). Cei ce tăgăduiesc utilitatea botezului copiilor, pe motiv că aceştia nu sunt conştienţi, uită că dumnezeirea a lucrat în trecut din zona inconştientului spre zona conştientului.

Orice proces educativ autentic are un astfel de parcurs. Conştientizăm, la nivelul gândirii, doar ceea ce am dobândit înaintea acestui act. Întâi imităm gesturile şi vorbirea celor din jur şi numai de la o anumită vârstă ne maturizăm pentru înţelegerea lor. Altfel, numai când învaţă să gândească, ar trebui să înveţe să vorbească.

„Graniţa dintre raţiunea limpede şi taina Duhului este graniţa dintre cuvânt şi tăcere. Cuvântul se naşte din tăcere şi se întoarce în tăcere. Cuvântul este veşmântul gândului; nu poţi vorbi fără să gândeşti. Duhul este în interiorul cuvântului, cuvântul vibrează. Graniţa dintre cuvânt şi tăcere este graniţa dintre formă şi lipsa formei. Duhul scoate raţiunea din limitele ei: prin raţiune nu vom înţelege taina lui, raţiunea te duce până la graniţă şi te lasă acolo, Duhul îţi dă paşaportul.

Tatăl este Tăcerea, Fiul este Cuvântul, legătura intimă dintre ele este Duhul. Tăcerea, pentru a deveni creatoare, trebuie să vorbească, cuvântul creează realitatea, verbul sau vibraţia originară. Dumnezeu a trebuit să pronunţe ceva ca acel ceva să apară. După ce îşi produce efectele, cuvântul se întoarce în tăcere. Câtă vreme păstrăm sentimentul de sine, harul dumnezeiesc rămâne eclipsat în interiorul nostru, iar prin stingerea acestui sentiment opacitatea lăuntrică devine transparentă şi Lumina harică poate lucra în interiorul nostru”. (preot Tiberiu Vişan).

În acest sens, în conformitate cu talantul primit, fiecare dintre noi avem o întreită activitate lăuntrică: la nivelul gândirii, al afectivităţii sau simţirii şi la nivelul voinţei. Dacă trecutul inundă fiinţa cu darurile divine, prin stingerea sentimentului stringent al ego‑ului prezentul îşi întemeiază mersul spre Divinitate doar prin libertatea conştiinţei.

.......................................

Întruparea Domnului nu putea avea loc fără existenţa unei femei. Pentru ca această femeie să dăruiască trup Cuvântului Ziditor a toate, viaţa ei a trebuit să fie păstrată şi oferită pe de‑a‑ntregul Voinţei lui Dumnezeu. Tradiţia Bisericii creştine (Regi 1) spune că, mai întâi, părinţii Mariei, Ioachim şi Ana, au trăit în tristeţe şi rugăciune până când milostivirea lui Dumnezeu le‑a dăruit‑o pe Maria. Ruga lor, înălţată ani în şir către Ceruri, purta în ea făgăduinţa de a‑I redărui Domnului copilul mult dorit. De aceea, după trei ani de la naşterea Mariei, părinţii o vor duce la Templu spre a primi educaţia sfântă a tuturor fecioarelor menite să‑L slujească toată viaţa. Sfânta Fecioară va rămâne la Templu până în jurul vârstei de 14‑15 ani, când va fi logodită cu bătrânul Iosif.

Un alt moment important care contribuie la întregirea imaginii arhetipale a Sfintei Fecioare este plecarea sa  spre veşnicie. O veche tradiţie, răspândită deopotrivă în Apus şi în Răsărit, spune că Mântuitorul a trimis un înger care să o vestească pe Maria că peste trei zile va părăsi cele pământeşti. Ea s‑a bucurat de cele auzite, a urcat pe Muntele Măslinilor spre a‑şi încredinţa întreaga fiinţă rugăciunii, apoi a revenit acasă, pregătind cu minuţiozitate cele necesare înmormântării şi împărţindu‑şi lucrurile văduvelor sărace. A promis tuturor celor dragi că nu‑i va uita, ci îi va ocroti, după care s‑a aşezat pe pat, aşteptând în senină rugă vieţuirea sfârşitului. În clipa aceea s‑a auzit un tunet puternic şi, prin minune dumnezeiască, Sfinţii Apostoli, aflaţi la propovăduire în diferite părţi ale lumii, au fost aduşi în casa Maicii Domnului. Slujba de înmormântare a fost condusă de Sf. Apostol Petru, iar îndurerata coloană a purces spre satul Ghetsimani, unde Fecioara îşi hotărâse mormântul. Rânduiala lui Dumnezeu a fost ca Sf. Apostol Toma să participe cu întârziere nu numai la Învierea Domnului, ci şi la acest eveniment. Ajuns abia după trei zile de la îngropare, Toma cere deschiderea sicriului ca să o vadă pentru ultima oară pe Sfânta Fecioară. Dorinţa i se împlineşte, dar mormântul nu mai avea în sânul său trupul binecuvântat, ci doar giulgiul care‑l învelise. Purtată de îngeri, Maica Domnului, cu trup cu tot, a fost ridicată la Ceruri.

Imaginea Fecioarei Maria, aşa cum a fost relevată oamenilor, este aşadar construită pe cele patru momente fundamentale din care se dezvoltă întreaga filozofie ezoterică a prezenţei sale: naşterea sa, (Sfânta Maria Mică), intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Vestirea de către îngerul Gabriel a naşterii Mântuitorului (Buna Vestire sau Blagoveştenia) şi ridicarea la Ceruri (Adormirea Maicii Domnului sau Sfânta Maria Mare).

Maica Domnului, arhetipul preoţiei împărăteşti feminine, al sfinţeniei manifestate, radiază bucuria şi Lumina Divină, înfăptuieşte Planul Divin prin desăvârşita unire a omenescului şi a dumnezeiescului în cea dintâi fiinţă umană îndumnezeită. Numele liturgice ale Fecioarei exprimă atingerea plinătăţii: Cheia Împărăţiei, Uşă Cerească, Biserica lui Dumnezeu, Uşa mântuirii, Dumnezeiască Intrare a celor ce se mântuiesc.

Fecioara deschide calea bisericii în uman. Christos se numeşte pe sine Calea şi Uşa, ca Dumnezeu‑Om, El este Unicul. Fecioara este cea dintâi, ea se află în fruntea omenirii şi este urmată de toţi. Ea naşte Calea şi se face pe sine îndrumătoare şistâlp de foc. În planul arhetipal al sfinţeniei, al omenescului desăvârşit, persoanei dumnezeieşti a lui Christos îi corespunde persoana umană a Născătoarei de Dumnezeu.

Bogata varietate de religii ale lumii este dovada necesităţii fundamentale şi eterne a omului de a găsi o explicaţie a existenţei sale şi de a afla care îi este locul în sânul Creaţiei, în schema cosmică. Aşa se face că cercetările religioase şi filozofice au creat concepte complexe, care în timp au devenit din ce în ce mai amănunţite şi mai complicate şi care, treptat, au condus la sintetizarea lor în simboluri sacre. Pornind de la simple reprezentări grafice ale subiectelor de veneraţie religioasă şi ajungând până la cele încărcate cu multiple straturi de profundă semnificaţie spirituală, simbolurile trezesc un larg evantai de trăiri interioare cu sensuri adânci. Ele fie pot evoca principii de bază sau chiar istoria credinţei, fie, prin cristalizarea înţelesurilor, ajută la focalizarea şi dezvoltarea credinţei, ori, prin devotamentul faţă de semnificaţia convenită sau cuprinsă, declanşează atitudini sau acţiuni. Multe din cele mai cunoscute concepte ermetice sunt exprimate prin cele mai simple simboluri – cum ar fi crucifixul în creştinism, semnul yin‑yang al taoismului sau roata budistă, cercul existenţei – iar altele sunt extrem de complexe şi greu de descifrat pentru neiniţiaţi – cum ar fi, de exemplu, imaginea Arborelui Sefirotic.

Sfânta Treime sau Trinitatea Divină este simbolizată de regulă de Ochiul lui Dumnezeu, Tatăl Atoatevăzător, din care radiază Lumina Divină, deseori figurat într‑un triunghi care, la rândul său, este un simbol creştin cu aceeaşi încărcătură spirituală. Un alt simbol este lanţul cu trei zale, care reprezintă veriga de aur ce îl leagă pe credincios de Dumnezeu. Nimbul, aureola sau haloul reprezintă Lumina sfântă, înţelepciunea, energia vitală. Trinitatea mai este adeseori reprezentată de trei cercuri care se intersectează, de triunghiul echilateral, de trifoi, de furca în formă de Y, de un triunghi format din peşti sau de triquetă, simbol al eternităţii, în centrul căreia se formează cele trei triunghiuri ale Treimii.

Porumbelul este înţeles ca întruchipare a Duhului Sfânt. Cei şapte porumbei simbolizează cele şapte daruri divine ale Duhului Sfânt. După Potopul biblic, Noe a trimis de pe Arcă un corb şi un porumbel să caute uscatul. Porumbelul cu ramura de măslin s‑a întors, fapt‑simbol al iertării omului de către Dumnezeu şi al izbăvirii omenirii. Pornind de la înţelesul biblic, atât porumbelul, cât şi ramura de măslin au devenit simboluri laice ale păcii şi armoniei, ale purităţii, ale nevinovăţiei, ale fericirii regăsite. În aceste accepţii, porumbelul reprezintă adesea ceea ce omul are nepieritor în el, adică inima, principiul vital."

Extras din cartea Razele Iniţiatice ale Arhanghelilor, publicată de Editura For You.

MUNTELE TRANSFIGURARII-SCHIMBAREA LA FATA-CARTEA URANTIA

 Cartea Urantia

Capitolul 158

Muntele transfigurării

^{(1752.1) 158:0.1} VINERI după-amiază, 12 august, anul 29, înainte de apusul soarelui, Iisus şi asociaţii lui au ajuns la poalele muntelui Hermon, aproape chiar de locul unde tânărul Tiglat aşteptase odinioară, pe când Maestrul urca singur în munţi pentru a lămuri destinul spiritual al Urantiei şi a pune capăt, din punct de vedere tehnic, rebeliunii lui Lucifer. Au stat acolo vreme de două zile ca să se pregătească spiritual pentru evenimentele care aveau să urmeze cât de curând.

^{(1752.2) 158:0.2} În linii mari, Iisus ştia dinainte ce anume se va întâmpla pe munte şi dorea cu însufleţire ca toţi apostolii săi să poată împărtăşi această experienţă. Pentru a-i pune în condiţia de a primi această revelaţie despre el, s-au oprit cu toţii la poalele muntelui. Dar apostolii nu au putut atinge nivelele spirituale care ar fi justificat riscul de a-i pune pe deplin în prezenţa fiinţelor celeste a căror apariţie pe Pământ era iminentă. Şi cum nu îi putea duce cu el pe toţi asociaţii lui, el a decis să îi ia numai pe cei trei care aveau obiceiul de a-l însoţi în asemenea vegheri speciale. În consecinţă, Petru, Iacob şi Ioan au fost singurii care au împărtăşit, măcar parţial, această experienţă unică cu Maestrul.

1. Transfigurarea

^{(1752.3) 158:1.1} Dis-de-dimineaţă, luni 15 august, la şase zile după memorabila mărturisire a lui Petru, făcută la miezul zilei pe marginea drumului sub arbuştii de mur, Iisus şi cei trei apostoli au început ascensiunea muntelui Hermon.

^{(1752.4) 158:1.2} Iisus fusese rugat să urce singur pe munte pentru a reglementa unele treburi importante privind derularea efuziunii sale întrupate, dat fiind că această experienţă se raporta la universul pe care el însuşi îl crease. Este semnificativ faptul că ora acestui eveniment extraordinar fusese fixată, astfel încât să se producă în vreme ce Iisus şi apostolii se găseau la gentili, şi că acest eveniment a avut loc efectiv pe un munte din ţinutul gentililor.

^{(1752.5) 158:1.3} Ei şi-au atins destinaţia, la jumătatea drumului spre vârf, puţin înainte de amiază. În timp ce îşi luau prânzul, Iisus le-a povestit, celor trei apostoli, o parte din ceea ce i se întâmplase, la puţină vreme după botezul său, pe dealurile din estul Iordanului. El le-a dat totodată detalii asupra experienţei de pe muntele Hermon, cu prilejul precedentei sale şederi în acest refugiu solitar.

^{(1752.6) 158:1.4} Când era un băieţandru, Iisus avea obiceiul să se caţere pe înălţimea din apropierea căminului său, şi să viseze acolo la bătăliile duse de oştirile imperiale în câmpia Esdraelonului. Acum, el urca pe muntele Hermon pentru a primi acolo înzestrarea care avea să îl pregătească pentru coborârea în câmpiile Iordanului ca să joace ultimele scene ale dramei efuziunii lui pe Urantia. În ziua aceea, pe muntele Hermon, Maestrul ar fi putut să abandoneze lupta şi să reia guvernarea diverselor domenii din universul său. Or, nu numai că a decis să îndeplinească cerinţele ordinului său de filiaţie divină, incluse în mandatul Fiului Etern al Paradisului, ci a mai ales şi să îndeplinească, în plenitudinea ei şi până la capăt, voia prezentă a Tatălui Paradisiac. În cursul acestei zile de august, trei dintre apostolii săi l-au văzut refuzând învestitura cu deplină autoritate asupra universului său. Ei au asistat cu stupoare la plecarea mesagerilor celeşti, lăsându-l singur pentru a-şi desăvârşi viaţa pământească ca Fiu al Omului şi Fiu al lui Dumnezeu.

^{(1753.1) 158:1.5} Credinţa apostolilor atinsese un punct culminant în momentul în care Iisus a hrănit pe cei cinci mii, după care a scăzut rapid până aproape de zero. Acum, datorită faptului că Maestrul îşi mărturisise divinitatea, credinţa şovăitoare a celor doisprezece a urcat la apogeul ei în săptămânile care au urmat, dar a suferit după aceea un declin progresiv. A treia reînnoire a credinţei lor nu a avut loc decât după învierea Maestrului.

^{(1753.2) 158:1.6} Către ora trei a după-amiezii acestei splendide zile, Iisus i-a părăsit pe cei trei apostoli spunându-le: „Mă duc singur, deocamdată, ca să comunic cu Tatăl meu şi cu mesagerii săi. Vă rog să rămâneţi aici. În aşteptarea întoarcerii mele, rugaţi-vă ca voia Tatălui să se facă în tot ceea ce vi se va întâmpla în legătură cu urmarea misiunii de manifestare a Fiului Omului.” Acestea fiind zise, Iisus s-a retras pentru o lungă convorbire cu Gabriel şi cu Tatăl Melchisedec. El nu a revenit decât către ora şase. Văzând îngrijorarea apostolilor din cauza absenţei sale prelungite, le-a zis: „De ce vă este frică? Ştiţi bine că trebuie să mă ocup de treburile Tatălui meu; de ce dară vă lăsaţi cuprinşi de îndoială atunci când nu sunt cu voi? Vă declar acum că Fiul Omului a decis acum să îşi petreacă restul vieţii sale pământeşti în mijlocul vostru şi ca om asemeni vouă. Să aveţi mult curaj. Eu nu vă voi părăsi înainte de a-mi îndeplini sarcina.”

^{(1753.3) 158:1.7} Pe durata mesei lor frugale de seară, Petru l-a întrebat pe Maestru: „Cât timp o să rămânem pe muntele acesta, departe de fraţii noştri?” Iisus răspunse: „Până când veţi vedea gloria Fiului Omului şi veţi şti că tot ceea ce v-am declarat este adevărat.” Ei au vorbit după aceea despre rebeliunea lui Lucifer, aşezaţi în jurul jăraticului roşiatic al focului lor, până la căderea nopţii; apoi somnul i-a doborât, căci plecaseră de devreme în dimineaţa aceea.

^{(1753.4) 158:1.8} După ce cei trei apostoli adormiseră adânc de vreo jumătate de oră, au fost subit treziţi de un trosnet din apropiere şi s-au uitat în jurul lor. Spre marea lor surpriză şi spre consternarea lor, ei l-au văzut pe Iisus conversând cu două fiinţe strălucitoare îmbrăcate în veşminte de lumină ale lumii celeste. Chipul şi trupul lui Iisus străluceau deopotrivă, având o luminozitate celestă. Vorbeau tustrei într-o limbă străină. După anumite indicii, Petru a presupus greşit că aceste două personaje necunoscute erau Moise şi Ilie; în realitate, erau Gabriel şi Tatăl Melchisedec. L-a cererea lui Iisus, Controlorii fizici luaseră măsuri pentru ca apostolii să poată fi martori ai acestei scene.

^{(1753.5) 158:1.9} Cei trei apostoli au fost atât de speriaţi că le-a trebuit câtva vreme ca să îşi recapete curajul. În timp ce orbitoarea viziune se estompa dinaintea ochilor lor şi îl observau pe Iisus rămânând singur în picioare, Petru, care fusese primul care îşi revenise, i-a zis lui Iisus: „Iisuse, Maestre, este bine că am fost aici. Ne bucurăm să vedem această glorie. Nu ne vine să coborâm în lumea atât de puţin glorioasă. Dacă vrei, atunci să rămânem aici, şi ridicăm trei corturi, unul pentru tine, unul pentru Moise şi unul pentru Ilie.” Petru a rostit aceste vorbe pentru că era derutat şi pentru că nu îi venise alt gând în minte.

^{(1753.6) 158:1.10} În vreme ce Petru încă vorbea, un nor argintiu s-a apropiat de cei patru oameni şi s-a lăsat peste ei. Apostolii au fost extrem de înfricoşaţi, şi cum au căzut ei în semn adorare, cu faţa la pământ. Au auzit atunci o voce, aceeaşi care vorbise şi la botezul lui Iisus, zicând: „Acela este fiul meu preaiubit; ascultaţi-l.” Când norul a dispărut, Iisus a fost iarăşi singur cu cei trei. El şi-a întins mâinile şi i-a atins zicând: „Ridicaţi-vă şi nu vă mai fie teamă; veţi vedea lucruri şi mai mari decât acela.” Dar apostolii erau speriaţi de-a binelea. Alcătuiau un grup de trei oameni tăcuţi şi gânditori care s-au pregătit să coboare de pe munte cu puţin înainte de miezul nopţii.

2. Coborând de pe munte

^{(1754.1) 158:2.1} Pe durata primei jumătăţi din coborâre, nu s-a rostit nici un cuvânt. Iisus a deschis atunci conversaţia spunând: „Aveţi grijă să nu povestiţi nimănui, nici chiar fraţilor voştri, ceea ce aţi văzut şi auzit pe acest munte, până ce Fiul Omului nu se va fi ridicat dintre cei morţi.” Cei trei apostoli au fost şocaţi şi descumpăniţi de cuvintele Maestrului „până ce Fiul Omului nu se va fi ridicat dintre cei morţi.” Ei îşi reafirmaseră atât de recent credinţa în Iisus ca Eliberator, Fiul al lui Dumnezeu, şi tocmai îl văzuseră transfigurat în slavă sub ochii lor; şi acum el începea să vorbească de „învierea dintre cei morţi”!

^{(1754.2) 158:2.2} Petru s-a cutremurat la gândul că Maestrul său ar muri - ideea era prea greu de suportat. Temându-se ca Iacob şi Ioan să nu pună vreo întrebare referitoare la acest subiect, el a crezut preferabil să abată conversaţia. Neştiind despre ce să vorbească, el şi-a exprimat primul gând ce i-a trecut prin cap zicând: „Maestre, de ce spun scribii că Ilie trebuie să vină înaintea apariţiei lui Mesia?” Ştiind că Petru căuta să evite subiectul morţii sale şi al învierii sale, Iisus răspunse: „Este adevărat că Ilie a venit mai întâi pentru a pregăti calea Fiului Omului care trebuie să sufere multe chinuri şi în cele din urmă să fie respins. Dar eu vă zic că Ilie a venit deja, şi că nu a fost primit, şi au făcut cu el tot ce au vrut.” Atunci cei trei apostoli au înţeles că el vorbea de Ioan Botezătorul ca fiind Ilie. Iisus ştia că, dacă apostolii persistau în a-l considera ca Mesia, trebuia atunci ca Ioan să fie Ilie cel din profeţie.

^{(1754.3) 158:2.3} Iisus a impus tăcerea cu privire la spectacolul anticipării gloriei sale care îl aştepta după învierea sa, pentru că el era în prezent primit ca Mesia şi nu voia să întreţină, într-un fel sau altul, concepţiile lor eronate despre un eliberator care înfăptuieşte minuni. Petru, Iacob şi Ioan au meditat îndelung asupra acestui episod, dar nu au vorbit de el cu nimeni până după învierea Maestrului.

^{(1754.4) 158:2.4} Cum continuau să coboare de pe munte, Iisus le-a zis: „Voi nu aţi vrut să mă primiţi ca Fiu al Omului. Am consimţit deci să fiu primit potrivit hotărârii voastre nestrămutate; însă nu vă înşelaţi, voia Tatălui meu trebuie să prevaleze. Dacă decideţi să urmaţi astfel tendinţa propriei voastre voinţe, trebuie atunci să vă pregătiţi să suferiţi multe dezamăgiri şi să treceţi prin multe încercări; dar pregătirea pe care v-am dat-o ar trebui să vă permită să triumfaţi asupra acestor amărăciuni pe care voi înşivă le-aţi ales.”

^{(1754.5) 158:2.5} Iisus i-a luat cu el pe Petru, Iacob şi Ioan pe muntele transfigurării nu pentru că ei ar fi fost, în vreun fel oarecare, mai bine pregătiţi decât ceilalţi apostoli pentru a asista la această scenă sau mai calificaţi spiritualmente pentru a beneficia de un atât de rar privilegiu. Nicidecum. Maestrul ştia bine că nici unul dintre cei doisprezece nu era spiritual calificat pentru această experienţă, şi de aceea i-a luat numai pe cei trei apostoli care aveau misiunea de a-l însoţi în momentele în care dorea să se izoleze pentru a se bucura de o comuniune solitară.

3. Sensul Transfigurării

^{(1755.1) 158:3.1} Scena la care au fost martori Petru, Iacob şi Ioan, pe muntele transfigurării, era o viziune fugitivă a marelui spectacol celest care se derula, în ziua aceea, pe muntele Hermon. Transfigurarea a fost prilejul:

^{(1755.2) 158:3.2} 1. Acceptării plenitudinii efuziunii vieţii întrupate a lui Mihail pe Urantia de către Fiul-Mamă Etern al Paradisului. Iisus avea de acum înainte încredinţarea că exigenţele Fiului Etern erau îndeplinite în ceea ce îl privea. Gabriel a fost cel care i-a adus această confirmare.

^{(1755.3) 158:3.3} 2. Mărturia satisfacerii Spiritului Infinit în ceea ce priveşte plenitudinea efuziunii pe Urantia sub înfăţişarea cărnii muritoare. Reprezentantul Spiritului Infinit în universul Nebadonului, asociat imediat şi colaborator mereu prezent al lui Mihail pe Salvington, a vorbit în aceste circumstanţe prin intermediul Tatălui Melchisedec.

^{(1755.4) 158:3.4} Iisus a primit cu plăcere cele două mărturii privitoare la reuşita misiunii sale pământeşti aduse de mesagerii Fiului Etern şi ai Spiritului Infinit, dar a remarcat că Tatăl său nu indica în vreun fel că manifestarea pe Urantia ar fi fost terminată. Prezenţa nevăzută a Tatălui nu depunea mărturie decât prin vocea Ajustorului Personalizat al lui Iisus zicând: „Acesta este Fiul meu preaiubit; ascultaţi-l.” Şi aceasta s-a exprimat în cuvinte menite să fie auzite deopotrivă de cei trei apostoli.

^{(1755.5) 158:3.5} După această vizită celestă, Iisus a căutat să cunoască voia Tatălui său şi a decis să îşi continue manifestarea umană până la sfârşitul ei natural. Acesta a fost pentru Iisus sensul transfigurării sale. Pentru cei trei apostoli, acesta a fost un eveniment marcând intrarea Maestrului în faza finală a carierei sale terestre ca Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Omului.

^{(1755.6) 158:3.6} După vizita oficială a lui Gabriel şi a Tatălui Melchisedec, Iisus a avut discuţii familiare cu cei doi Fii din serviciul său şi a conversat intim cu ei despre treburile universului său.

4. Băiatul epileptic

^{(1755.7) 158:4.1} Iisus şi tovarăşii săi au sosit în tabăra apostolică în această marţi dimineaţă, cu puţin înainte de ora mesei de dimineaţă. Apropiindu-se, ei au desluşit o mulţime considerabilă adunată în jurul apostolilor şi curând au început să audă discuţiile zgomotoase şi controversele acestui grup de aproape cincizeci de persoane, cuprinzându-i pe cei nouă apostoli. Restul grupului se împărţea în două părţi egale, una alcătuită din scribi ai Ierusalimului şi cealaltă din ucenici credincioşi, care se luaseră după Iisus şi asociaţii săi de la plecarea lor din Magadan.

^{(1755.8) 158:4.2} Deşi această îmbulzeală zgomotoasă de oameni a avut numeroase subiecte de discuţie, principala controversă îl privea pe un cetăţean din Tiberiada, sosit deunăzi, în căutarea lui Iisus. Omul acesta, Iacob din Safed, avea un fiu unic în vârstă de vreo paisprezece ani, chinuit de grave crize de epilepsie. Pe lângă această boală nervoasă, băiatul devenise victima unuia dintre acei medieni rătăcitori, răuvoitori şi rebeli care circulau atunci pe pământ fără control, astfel încât copilul era atât epileptic, cât şi posedat de un demon.

^{(1755.9) 158:4.3} Timp de aproape două săptămâni, tatăl său neliniştit, subaltern al lui Irod Antipa, parcursese frontiera occidentală a domeniilor lui Filip în căutarea lui Iisus pentru a-l ruga să îl vindece pe fiul său bolnav. El nu a prins din urmă grupul apostolic decât pe la amiază, în ziua în care Iisus se afla pe munte cu cei trei apostoli.

^{(1756.1) 158:4.4} Ceilalţi nouă apostoli au fost foarte surprinşi şi tare tulburaţi când omul acesta, însoţit de aproape patruzeci de persoane, căutându-l deopotrivă pe Iisus, s-au pomenit cu ei pe neaşteptate. În momentul sosirii acestui grup, cei nouă apostoli, sau cel puţin majoritatea dintre ei, sucombaseră vechii lor tentaţii - aceea de a discuta despre cine va fi cel mai mare în regatul ce va fi să vină; ei argumentau asupra posturilor probabile care le-ar fi atribuite individual. Ei nu au ajuns să se elibereze în întregime de ideea multă vreme îndrăgită despre misiunea materială a lui Iisus. Acum că Iisus însuşi acceptase mărturisirea lor că el era într-adevăr Eliberatorul - cel puţin el admisese faptul divinităţii sale - ce altceva le era mai firesc apostolilor, pe durata separării de Maestrul lor, decât să le vină a vorbi de speranţele şi de ambiţiile care ocupau în inima lor un loc preponderent. Ei se lansaseră în aceste discuţii când au fost surprinşi de Iacob din Safed şi tovarăşii lui care îl căutau pe Iisus.

^{(1756.2) 158:4.5} Andrei s-a ridicat să îl întâmpine pe acest tată şi pe fiii lui, şi a zis: „Pe cine căutaţi?” Iacob din Safed a răspuns: „Om bun, eu sunt în căutarea Maestrului tău şi a vindecării fiului meu bolnav. Aş vrea ca Iisus să alunge demonul care îmi posedă copilul.” Şi tatăl s-a apucat să le povestească apostolilor că fiul lui era atât de bolnav încât, de mai multe ori, a riscat să îşi piardă viaţa din cauza acestor crize maligne.

^{(1756.3) 158:4.6} În timp ce ascultau, Simon Zelotul şi Iuda Iscariotul au ieşit înaintea tatălui zicând: „Putem noi să îl vindecăm; nu este nevoie să aştepţi întoarcerea Maestrului. Noi suntem ambasadorii împărăţiei şi am încetat să mai păstrăm secrete aceste lucruri. Iisus este Eliberatorul, iar nouă ne-au fost încredinţate cheile regatului.” În acest moment, Andrei şi Toma se consultau deoparte în timp ce Nataniel şi ceilalţi observau scena cu stupefacţie; ei au rămas cu gura căscată la neaşteptata insolenţă, dacă nu îngâmfare, a lui Simon şi Iuda. Atunci tatăl zise: „Dacă v-a fost dat să faceţi aceste lucrări, binevoiţi dar să rostiţi acele cuvinte care îmi vor elibera copilul din această robie.” Simon a înaintat, şi-a pus mâna pe capul copilului, l-a privit drept în ochi şi a zis: „Duh necurat, ieşi din el; în numele lui Iisus ascultă-mă.” Dar rezultatul nu a fost decât o criză şi mai violentă, în timp ce scribii îi luau pe apostoli în derâdere, iar credincioşii decepţionaţi îndurau sarcasmul acestor critici răuvoitoare.

^{(1756.4) 158:4.7} Andrei a fost profund mâhnit de această încercare nefericită şi de lamentabilul ei eşec. El i-a luat pe apostoli de o parte pentru a sta de vorbă şi a se ruga. După această perioadă de meditaţie, foarte supăraţi de înfrângerea lor şi resimţindu-se după umilirea ce căzuse peste ei toţi. Andrei a făcut o a doua încercare de alungare a demonului, dar, o dată mai mult, eforturile nu i-au fost încununate de succes. Andrei şi-a mărturisit cu francheţe înfrângerea şi l-a rugat pe acel părinte să rămână cu ei peste noapte sau să aştepte întoarcerea lui Iisus zicând: „Poate că demonii de soiul acesta nu pleacă decât la ordinul personal al Maestrului.”

^{(1756.5) 158:4.8} Astfel, în vreme ce Iisus cobora înapoi de pe munte cu Petru, Iacob şi Ioan, exuberanţi şi transportaţi, cei nouă fraţi ai lor nu dormeau nici unul dintre ei; erau confuzi, abătuţi şi umiliţi, şi le sărise somnul. Ei alcătuiau un grup trist şi deziluzionat, dar Iacob din Safed nu a vrut să renunţe la încercarea lui. Deşi apostolii nu au putut să îi dea nici cea mai mică idee despre data întoarcerii lui Iisus, el a decis să rămână până ce Maestrul se va fi înapoiat.

5. Iisus a vindecat băiatul

^{(1757.1) 158:5.1} La apropierea Maestrului, cei nouă apostoli au fost mai mult decât uşuraţi la întâmpinarea sa şi foarte mult încurajaţi la observarea bunei sale dispoziţii şi a entuziasmului neobişnuit pe care îl reflectau trăsăturile de pe chipurile lui Petru, Iacob şi Ioan. Ei s-au grăbit cu toţii să îi întâmpine pe Iisus şi pe cei trei fraţi ai lor. În timp ce se salutau între ei, a sosit mulţimea, iar Iisus a întrebat: „Despre ce discutaţi voi în timp ce ne apropiam?” Înainte ca apostolii derutaţi şi umiliţi să fi apucat să îi răspundă Maestrului, tatăl neliniştit al tânărului bolnav a înaintat, a îngenuncheat la picioarele lui Iisus şi i-a zis: „Maestre, eu am un fiu, unicul meu copil, posedat de un duh rău. Când este cuprins de criză nu numai că ţipă de groază, face spume la gură şi cade ca mort, dar spiritul rău care îl posedă provoacă, în anumite momente, convulsii zguduitoare şi uneori îl aruncă în apă şi chiar şi în foc. Fiul meu se stinge, cu scrâşniri ale dinţilor, de pe urma a numeroase contuzii. Viaţa sa este mai rea decât moartea. Mamă-sa şi cu mine avem inima tristă şi spiritul abătut. Ieri, către amiază, căutându-te, i-am ajuns din urmă pe discipolii tăi. Aşteptându-te, apostolii tăi au încercat să alunge acest demon, însă fără a reuşi. Şi, acum, Maestre, vrei tu să faci asta pentru noi, vrei să îl vindeci pe copilul meu?”

^{(1757.2) 158:5.2} După ce a ascultat povestea, Iisus l-a atins pe tatăl îngenuncheat, l-a rugat să se ridice, a aruncat o privire scrutătoare asupra apostolilor şi le-a zis tuturor care stăteau înaintea sa: „O, generaţie făţarnică şi fără credinţă, oare cât vă voi mai suporta? Până când voi mai fi printre voi? Cât timp v-ar trebui să aflaţi că lucrările de credinţă nu se manifestă la cererea necredinţei sceptice?” Apoi, arătând cu degetul spre tatăl derutat, Iisus zise: „Adu-ţi fiul aici.” Şi, când Iacob din Safed l-a adus pe tânăr, Iisus l-a întrebat: „De câtă vreme este băiatul chinuit în felul acesta?” Tatăl răspunse: „De când era mic copil.” În decursul acestei discuţii copilul fu cuprins de un atac violent şi căzu în mijlocul lor, scrâşnind din dinţi şi făcând spume la gură. După o succesiune de convulsii violente, el a rămas întins ca mort în faţa lor. Tatăl a îngenuncheat din nou la picioarele lui Iisus şi l-a implorat pe Maestruzicându-i: „Dacă poţi să îl vindeci, te rog să te înduri de noi şi să ne scapi de această nenorocire.” La auzul acestor cuvinte, Iisus şi-a coborât privirea pentru a scruta chipul neliniştit al tatălui şi zise: „Nu pune la îndoială puterea de iubire a Tatălui meu, ci numai sinceritatea şi cuprinderea credinţei tale. Toate lucrurile sunt posibile pentru cel care crede cu adevărat.” Atunci, Iacob din Safed, a rostit aceste cuvinte dintr-un amestec de credinţă şi de îndoială, de care se va aduce aminte multă vreme: „Doamne, eu cred. Te rog să vii în ajutorul necredinţei mele.”

^{(1757.3) 158:5.3} Când Iisus auzi cuvintele acestea, veni mai în faţă, luă mâna băiatului şi zise: „Am să fac asta după voia Tatălui meu şi în onoarea credinţei vii. Fiul meu, ridică-te! Duh neascultător, ieşi din el şi înapoi nu mai veni.” Apoi, punând mâna fiului în aceea a tatălui, Iisus zise: „Mergi pe drumul tău. Tatăl a împlinit dorinţa sufletului tău.” Şi toţi cei de faţă, chiar şi duşmanii lui Iisus, au fost uluiţi de ceea ce văzuseră.

^{(1757.4) 158:5.4} Cât despre cei trei apostoli care se bucuraseră recent de extazul spiritual al scenelor şi al experienţelor transfigurării, a fost într-adevăr o deziluzie pentru ei să revină atât de curând pe scena înfrângerii şi a frustrării tovarăşilor lor apostoli. Dar aşa a fost întotdeauna cu aceşti doisprezece ambasadori ai împărăţiei. Ei alternau constant între exaltare şi umilire în experienţele vieţii lor.

^{(1758.1) 158:5.5} În speţă, era vorba despre adevărata vindecare a unei duble afecţiuni, un rău fizic şi o boală de spirit. Vindecarea băiatului a fost permanentă începând din ceasul acela. După ce Iacob din Safed a plecat cu fiul lui însănătoşit de acolo, Iisus a zis: „Mergem acum în Cezareea lui Filip; pregătiţi-vă îndată.” Şi acesta a fost un grup tăcut care călătorea spre sud, în timp ce mulţimea se ţinea undeva în urma lor.

6. În grădina lui Celsus

^{(1758.2) 158:6.1} Cei doisprezece şi-au petrecut noaptea tot la Celsus. În seara aceea, în grădină, după ce au mâncat şi s-au odihnit puţin, s-au strâns în jurul lui Iisus, iar Toma a zis: „Maestre, aceia dintre noi care am rămas aici încă nu ştim nimic de ceea ce s-a petrecut pe munte şi lucrul care i-a încurajat atât de tare pe fraţii noştri care au fost cu tine. Noi dorim însă cu ardoare ca tu să ne vorbeşti de înfrângerea noastră şi să ne instruieşti în această privinţă, căci vedem că evenimentele survenite pe munte nu se poate să ne fie revelate în momentul acesta.”

^{(1758.3) 158:6.2} Iisus i-a răspuns lui Toma zicând: „Tot ceea ce au auzit fraţii voştri pe munte vă va fi revelat la timpul cuvenit. Am să vă arăt acum cauza eşecului avut în încercarea voastră atât de nechibzuită.” Ieri, pe când Maestrul şi tovarăşii lui, fraţii voştri, urcau acolo sus pe munte pentru a căuta o cunoaştere mai amplă a voii Tatălui şi pentru a cere o mai bogată înzestrare cu înţelepciune ca să poată executa cu eficienţă voia divină, voi, care aţi rămas aici, aţi primit instrucţiunea de a vă strădui să dobândiţi o minte clarvăzătoare spiritual, şi a vă ruga cu noi pentru o revelare mai completă a voii Tatălui. Or, voi nu aţi pus în aplicare credinţa care era la ordinele voastre; în loc de aceasta, voi aţi cedat ispitei; aţi recăzut în vechile şi dăunătoarele voastre tendinţe de a căuta pentru voi înşivă nişte poziţii alese în împărăţia cerurilor - pe care voi stăruiţi în a vi-l închipui sub un aspect material şi temporal. Voi vă agăţaţi de aceste concepţii eronate în pofida declaraţiilor mele repetate că regatul meu nu este al lumii acesteia.

^{(1758.4) 158:6.3} ”Cum apucaţi puţin să pricepeţi, prin credinţă, identitatea Fiului Omului, că se şi strecoară iarăşi în voi dorinţa egoistă de promovare pământească, şi reîncepeţi atunci să discutaţi între voi ca să ştiţi cine va fi cel mai mare în împărăţia cerurilor. Or, această împărăţie nu există şi nu a existat niciodată sub forma în care îl concepeţi voi. Nu v-am zis oare că acela care ar vrea să fie cel mai mare în regatul fraternităţii spirituale a Tatălui meu trebuie să devină un lucru mic în proprii lui ochi şi să devină astfel servitorul fraţilor săi? Măreţia spirituală constă într-o dragoste înţelegătoare asemănătoare celei a lui Dumnezeu, iar nu într-o desfătare cu exercitarea puterii materiale pentru exaltarea sinelui. În încercarea în care aţi suferit un eşec atât de total, intenţia voastră nu era curată. Mobilul vostru nu era divin. Idealul vostru nu era spiritual. Ambiţia voastră nu era altruistă. Modul vostru de acţiune nu era întemeiat pe iubire, iar ţelul pe care doreaţi să îl atingeţi nu era voia Tatălui din ceruri.

^{(1758.5) 158:6.4} ”Cât timp o să vă ia să învăţaţi că nu se poate scurta cursul fenomenelor naturale stabilite decât atunci când aceste lucruri sunt conforme cu voia Tatălui? Iar înfăptuirea vreunei lucrări spirituale nu este posibilă în absenţa puterii spirituale. Chiar dacă potenţialul lor este prezent, nu puteţi face aceasta fără existenţa unui al treilea factor uman esenţial, experienţa personală a posedării unei credinţe vii. Oare trebuie mereu să asistaţi la manifestări materiale pentru a vă atrage către realităţile spirituale ale regatului? Nu puteţi voi oare înţelege semnificaţia spirituală a misiunii mele fără demonstrarea vizibilă a unor lucrări neobişnuite? Oare când se va putea conta pe voi pentru aderarea la realităţile spirituale superioare ale regatului, indiferent de aspectul exterior al oricărei manifestări materiale?”

^{(1759.1) 158:6.5} După ce a vorbit astfel celor doisprezece, Iisus a adăugat: „Acum, duceţi-vă de vă odihniţi, căci mâine dimineaţă ne vom reîntoarce la Magadan şi ne vom sfătui cu privire la misiunea noastră în oraşele şi satele Decapolisului. În concluzie la experienţa acestei zile, îngăduiţi-mi să îi repet fiecăruia dintre voi ceea ce le-am spus fraţilor voştri pe munte, şi întipăriţi-vă bine în inimă aceste cuvinte: Fiul Omului intră acum în ultima fază a efuziunii sale. Noi suntem pe cale să întreprindem lucrări care vor conduce curând la marea încercare finală a credinţei şi a devoţiunii voastre, atunci când voi fi dat pe mâna oamenilor care caută să mă distrugă. Să vă aduceţi aminte ce vă spun: 'Fiul Omului va fi omorât, dar el se va înălţa din nou.'”

^{(1759.2) 158:6.6} Ei s-au retras ca să înnopteze, plini de tristeţe. Erau descumpăniţi şi nu puteau pricepe sensul acestor cuvinte. Le era frică să pună vreo întrebare în legătură cu ceea ce spusese Iisus, dar ei şi-au amintit totul după înviere.

7. Protestul lui Petru

^{(1759.3) 158:7.1} Devreme în această dimineaţă de miercuri, Iisus şi cei doisprezece au părăsit Cezareea lui Filip, îndreptându-se către Parcul Magadan, lângă Betsaida-Iulia. Apostolii dormiseră foarte puţin în noaptea aceea; ei s-au sculat deci devreme şi s-au pregătit de plecare dis-de-dimineaţă. Chiar şi flegmaticii gemeni Alfeu fuseseră şocaţi de această conversaţie despre moarte lui Iisus. Mergând către sud, ei au ajuns la drumul Damascului, puţin mai încolo de apele Meromului. Dorind să evite scribii şi alte persoane de care Iisus ştia că aveau să îi ajungă în curând, el a precizat ca ei să meargă la Capernaum, pe drumul Damascului care traversa Galileea. El a făcut aceasta deoarece ştia că aceia care îl urmau vor lua drumul din estul Iordanului, socotind că Iisus şi apostolii se temeau să treacă prin teritoriul lui Irod Antipa. Iisus căuta să scape de criticii lui şi de mulţimea care îl urma, pentru a fi singur cu apostolii în ziua aceea.

^{(1759.4) 158:7.2} Ei au mers deci prin Galileea până ce ora obişnuită a prânzului lor trecuse de multă vreme, apoi s-au oprit undeva la umbră pentru o pauză. După ce au mâncat, Andrei i-a zis lui Iisus: „Maestre, fraţii tăi nu înţeleg cuvintele tale profunde. Noi am ajuns să credem pe deplin că tu eşti Fiul lui Dumnezeu, iar acum auzim de la tine vorbele astea ciudate, cum că ne vei părăsi, că vei muri. Noi nu înţelegem învăţătura ta. Oare ne vorbeşti în parabole? Te rugăm să ne vorbeşti de-a dreptul, şi nu sub o formă învăluită.”

^{(1759.5) 158:7.3} Ca răspuns la întrebarea lui Andrei, Iisus zise: „Fraţii mei, ca răspuns la mărturisirea voastră că mă credeţi Fiul lui Dumnezeu, eu sunt obligat să vă dezvălui adevărul asupra finalului efuziunii terestre a Fiului Omului. Voi persistaţi în a crede că eu sunt Mesia, şi nu vreţi să renunţaţi la ideea că Mesia trebuie să fie aşezat pe un tron în Ierusalim. De aceea, vă repet cu insistenţă că Fiul Omului va trebui în curând să meargă în Ierusalim, să sufere mult, să fie respins de scribi, de bătrâni şi de preoţii conducători, şi, după toate acestea, să fie omorât şi ridicat dintre morţi. Eu nu vă povestesc o parabolă, vă spun adevărul pentru ca voi să fiţi pregătiţi pentru aceste evenimente când ne vor surprinde deodată.”

^{(1760.1) 158:7.4} Petru a vorbit astfel pentru că îl iubea pe Iisus, dar natura umană a Maestrului a desluşit, în aceste cuvinte afecţiunea bine intenţionată, sugestia subtilă a unei ispite, aceea de a schimba politica sa constând în urmărirea până la capăt a efuziunii sale terestre conform voii Tatălui său din Paradis. Şi fiindcă sesiza pericolul de a permite unor sugestii, chiar şi celor ale prietenilor lui afectuoşi şi loiali, să îi schimbe hotărârea, Iisus s-a întors către Petru şi ceilalţi apostoli exclamând: „Treceţi în spatele meu. Voi ţineţi de spiritul adversarului, ispititorul. Când vorbiţi în felul acesta, voi nu sunteţi de partea mea, ci mai degrabă de partea inamicului nostru. Voi faceţi astfel din dragostea voastră pentru mine o piatră de încercare în calea înfăptuirii voii Tatălui. Nu vă preocupaţi de căile omeneşti, ci mai degrabă de voia lui Dumnezeu.”

^{(1760.2) 158:7.5} Când şi-au revenit din primul şoc al tăioasei mustrări din partea lui Iisus şi înainte ca ei să îşi reia călătoria, Maestrul a adăugat: „Dacă vrea vreunul să vină după mine, atunci să facă abstracţie de sine însuşi, să îşi asume zi de zi responsabilităţile şi să mă urmeze. Căci oricine va vrea să îşi salveze în mod egoist viaţa o va pierde, dar oricine îşi va pierde viaţa, din iubire pentru mine şi evanghelie, o va salva. La ce îi foloseşte unui om să câştige lumea întreagă şi să îşi piardă propriul suflet? Ce poate da un om în schimbul vieţii veşnice? Să nu vă fie ruşine cu mine şi cu cuvintele mele în această generaţie păcătoasă şi ipocrită, tot aşa cum mie nu îmi va fi ruşine să vă recunosc când veţi apărea în glorie înaintea Tatălui meu în prezenţa tuturor oştirilor celeste. Totuşi, printre cei care se găsesc aici înaintea mea, mulţi nu vor gusta moartea înainte de a fi văzut această împărăţie al lui Dumnezeu sosind cu putere.”

^{(1760.3) 158:7.6} Iisus a arătat astfel limpede celor doisprezece cărarea dureroasă şi plină de conflicte pe care trebuiau să păşească dacă voiau să îl urmeze. Ce şoc a fost acesta pentru aceşti păcătoşi galileeni care persistau în a visa la un regat pământean cu poziţii de onoare pentru ei înşişi! Dar inimile lor loiale au fost mişcate de acest apel curajos, şi nici unul dintre ei nu avea de gând să îl părăsească pe Iisus; el nu îi trimitea singuri la bătălie; el îi conducea. Le cerea doar să îl urmeze cu vitejie.

^{(1760.4) 158:7.7} Cei doisprezece pricepeau încetul cu încetul ideea că Iisus le expunea ceva pentru eventualitatea morţii sale. Ei înţelegeau vag ceea ce spunea el cu privire la moartea sa, dar declaraţia sa privitoare la învierea dintre morţi scăpa în întregime minţii lor. Pe măsură ce se scurgeau zilele, Petru, Iacob şi Ioan au ajuns să înţeleagă mai bine unele dintre aceste întrebări amintindu-şi de experienţa lor de pe muntele transfigurării.

^{(1760.5) 158:7.8} Pe toată durata asocierii lor cu Maestrul, cei doisprezece nu au avut decât rare prilejuri de a vedea privirea fulgerătoare a lui Iisus şi de a auzi cuvinte de dojană atât de vii precum cele adresate lui Petru şi celorlalţi apostoli cu această ocazie. Iisus fusese întotdeauna răbdător în faţa imperfecţiunilor lor omeneşti, dar el nu a fost la fel şi în faţa ameninţării iminente împotriva programului său care implica executarea voii Tatălui său în legătură cu restul carierei lui pământeşti. Apostolii au fost realmente zăpăciţi; ei erau stupefiaţi şi îngroziţi. Nu găseau cuvinte pentru a-şi exprima amărăciunea. Încet-încet, ei au început să înţeleagă ceea ce trebuia să îndure Maestrul, precum şi necesitatea ca ei să treacă prin aceste încercări odată cu el; însă ei nu s-au trezit la realitatea acestor evenimente viitoare decât la mult timp după aceste prime aluzii la tragedia ameninţătoare a celor din urmă zile din viaţa sa.

^{(1761.1) 158:7.9} Iisus şi cei doisprezece au plecat apoi în tăcere către tabăra lor din Parcul Magadanului, trecând prin Capernaum. În cursul acestei după-amiezi, deşi ei nu au conversat deloc cu Iisus, au vorbit mult între ei, în vreme ce Andrei stătea de vorbă cu Maestrul.

8. Acasă la Petru

^{(1761.2) 158:8.1} Sosiţi la Capernaum la revărsatul zorilor, ei s-au dus direct să ia masa de seară la Simon Petru, trecând pe nişte străzi puţin circulate. În timp ce David Zebedeu se pregătea să îi ducă de partea cealaltă a lacului, ei zăboveau la Simon acasă. Privind drept în ochii lui Petru şi ai apostolilor, Iisus i-a întrebat: „Pe când mergeaţi împreună în această după-amiază, despre ce discutaţi voi atâta de serios?” Apostolii au tăcut din gură, căci mulţi dintre ei continuaseră discuţia începută lângă muntele Hermon, despre poziţiile pe care le vor ocupa în regatul ce va fi să vină, despre cine va fi cel mai mare şi aşa mai departe. Ştiind ceea ce ocupase gândurile lor în ziua aceea, Iisus a făcut semn unuia dintre micuţii lui Petru, l-a aşezat printre ei şi a zis: În adevăr, în adevăr, vă zic, dacă nu o să vă schimbaţi radical purtarea şi nu o să semănaţi mai mult cu copilul acesta, veţi face prea puţin progrese în împărăţia cerurilor. Cine se va smeri şi va semăna cu acest micuţ, va deveni cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine primeşte un copilaş, mă primeşte pe mine. Iar cine mă primeşte pe mine îl primeşte şi pe Cel care m-a trimis. Dacă vreţi să fiţi primii în regat, căutaţi să duceţi aceste bune adevăruri fraţilor voştri întru carne. Însă, în cazul în care cineva face pe vreunul dintre aceşti copilaşi să se împiedice, mai bine ar fi pentru el dacă i s-ar lega o piatră de gât o piatră de moară şi ar fi azvârlit în mare. Dacă lucrurile pe care le faceţi cu mâinile voastre şi pe care le vedeţi cu ochii voştri ofensează cumva progresul împărăţiei cerurilor, jertfiţi-i pe aceşti idoli îndrăgiţi; căci mai bine este să intri în regat fiind lipsit de multe dintre lucrurile pe care le iubeşti în viaţă decât să te agăţi de aceşti idoli şi să te pomeneşti exclus din regat. Dar mai presus de toate, vedeţi să nu îi dispreţuiţi pe nici unul dintre aceşti micuţi, căci îngerii lor privesc mereu chipurile oştirilor celeste.”

^{(1761.3) 158:8.2} Când Iisus a terminat de vorbit, el i-a urcat pe toţi într-o barcă şi au trecut până la Magadan, pe partea cealaltă a lacului.