Interviu cu Părintele Justin Pârvu: Cunoaşterea martirilor şi adevărului istoric va trezi în noi şi cunoaşterea de sine
realizat de monahia Fotini, 25 noiembrie 2011Părinte, vrem să cunoaştem părerea
sfinției voastre despre Marele Voievod Mihai Viteazul, mai ales pentru
că se vorbeşte acum despre descoperirea unor oseminte cu aspect de
sfinte moaşte, ce se presupun a fi ale măritului voievod. Se ştie că
mitropolitul Nestor Vornicescu propusese canonizarea lui Mihai Viteazul,
dar dosarul de canonizare se află încă pe masa sfântului Sinod, fără
răspuns. Sfinţia voastră consideraţi că este un sfânt?
Fără îndoială că este sfânt, ca
de altfel majoritatea voievozilor români care şi-au iubit neamul, şi mai
mult decât neamul, dreapta credinţă a Bisericii de Răsărit. Mihai
Viteazul, însă, a excelat mai mult decât toţi prin această dorinţă
divină de a unifica pe toţi românii, toți locuitorii acestei vechi
Dacii, dezbinaţi de popoarele păgâne de-a lungul timpului, într-o
singură naţiune – naţiunea română. Dacă nu era Mihai Viteazul, să spunem că astăzi am fi avut Moldova şi Ţara Românească, dar Ardealul sigur nu mai era al nostru.
Datorită lui, în pământul Ardealului încă se mai săvârşesc liturghii
ortodoxe, unde românii ardeleni se pot împărtăşi cu sângele şi trupul
lui Hristos. De aceea ungurii nu îl suferă deloc şi au dus constant o campanie de denigrare a voievodului, astfel încât istoria
să îl scoată din paginile ei.
Îmi aduc şi acum aminte, când eram mic,
în şcoala primară, cu câtă demnitate şi patriotism ne preda învăţătorul
lecţia despre Mihai Viteazul. Astfel de cuvinte ţi se imprimă în suflet
şi îţi insuflă şi ţie această iubire şi jertfă de neam şi ţară. Aşa mi-a
rămas imaginea lui Mihai Viteazul în vederea mea de copil de atunci, impresia de stăpân, o figură demnă şi neslugarnică. Aceasta era pentru mine imaginea poporului român – demn şi neslugarnic.
Acum însă istoricii îţi predau altceva, altă variantă istorică sau
vorbesc prea puţin despre domnitorii noştri viteji, special pentru a
stinge din noi orice urmă de patriotism, de jertfă şi onoare. Nu, noi
trebuie să fim slugi şi cerşetori şi în faţa Occidentului, şi în faţa
Răsăritului.
Iată că s-au descoperit acum, într-un
sat din Teleorman, aceste oseminte, fără cap, galbene şi frumos
mirositoare. Nu ştim dacă sunt ale lui Mihai Viteazul, dar sunt câteva
argumente ce ar demonstra că ar fi cu adevărat ale domnitorului. Faptul
că s-au găsit într-o mănăstire, Plăviceni îi zice acum, ridicată de
doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul, cu hramul Sfântului Arhanghel
Mihail, ocrotitorul ceresc al domnitorului. Se spune că această biserică
îi era dragă domniţei, deoarece din alunul în care s-a adăpostit odată
de turci, scăpând de la moarte, a construit sfânta masă, unde se află
altarul acestei biserici. Ei bine, în curtea acestei mănăstiri, părinţii cu muncitorii de acolo au observat cum se surpa pământul într-un loc unde ei făcuseră un foc.
Săpând puţin, pământul s-a scurs ca într-o clepsidră şi s-au descoperit
nişte cărămizi ce
alcătuiau un zid ce împrejmuiau nişte oseminte, sfinte moaşte, care în
timpul liturghiei izvorăsc bună mireasmă. Acum sperăm că se vor face
cercetări pentru a verifica dacă sunt sau nu ale voievodului Mihai acele
sfinte moaşte.
Este foarte interesant faptul că în
paralel cu aceste cercetări şi descoperire, s-au făcut şi săpături
arheologice la spitalul penitenciar din Târgu Ocna, spre aflarea
moaştelor Sfântului Valeriu Gafencu, unde s-au găsit câteva oseminte
frumoase la culoare ale foştilor deţinuţi anticomunişti. Nu cred că este
întâmplătoare această coincidenţă. Sfinţii şi martirii neamului
românesc comunică între ei şi vor să fie proslăviţi ca să mijlocească
pentru noi înaintea Tronului lui Dumnezeu. Şi aceasta pentru că
Dumnezeu iubeşte neamul românesc şi scoate la lumină aceste oseminte de
martiri, într-o perioadă anevoioasă, în care România are nevoie de
ajutor dumnezeiesc.
România este o ţară binecuvântată şi
iubită de Dumnezeu, şi aceasta nu o spun cu mândrie, şi Dumnezeu, aşa
cum a vrut şi până acum să păstreze acest neam neştirbit şi credincios
Lui, aşa şi acum vrea să ne păzească de greutăţile şi nelegiuirile ce se
vor abate asupra întregii lumi. Pământul acestei ţări este sfânt prin martirii şi sfinţii pe care îi adăposteşte în adânc,
iar sângele şi rugile lor s-au suit până la Tronul lui Dumnezeu.
România a şi rămas de altfel ţara ortodoxă care şi-a păstrat tradiţiile
şi evlavia mai mult decât toate celelalte ţări ortodoxe. Ne-au luat
agricultura, ne-au luat comerţul, ne-au luat toate bogățiile şi aurul
acestei ţări, dar nu ne-au luat credinţa, nu ne-au luat tradiţiile şi
evlavia creştină. De aceste realităţi dau mărturie şi pelerinii străini,
chiar episcopi, patriarhi şi mitropoliţi care rămân
impresionaţi de evlavia acestui popor, ce continuă să îşi păstreze
obiceiurile într-o lume modernă de azi.
Şi
acest lucru m-a făcut să îmi amintesc de ceea ce spunea Corneliu Zelea
Codreanu – că aici vor veni toate neamurile să se desfăteze de
frumuseţea şi bogăţia acestei ţări. Iată cum cuvintele lui se adeveresc. Şi văd o asemănare mare între acest Codreanu şi domnitorul Mihai Viteazul,
pentru că amândoi au luptat pentru biruinţa acestui neam, prin
stârpirea tuturor duşmanilor şi străinilor ce ne-au oprimat şi furat
bogățiile şi valorile ţării. Amândoi au murit martirizaţi pentru nişte
idealuri măreţe şi dumnezeieşti. Amândoi erau
personalităţi puternice, alese de Dumnezeu, cărora puţini le puteau sta
înainte. Mihai Viteazul a legat ţările acestea de peste Carpaţi într-un
singur neam, aşa cum au fost de la început lăsate de Dumnezeu. Singur
Mihai Viteazul care a cutezat să facă această unitate între cei de un
neam, între cei de o limbă, între cei de o credinţă ortodoxă. Oameni
care au pus mai presus neamul şi naţia decât propriile lor interese şi
de aceea Dumnezeu i-a ales pe ei să împlinească acest plan divin, al
unităţii noastre româneşti. Cel care a continuat această luptă şi acest
ideal al unităţii noastre de neam, a fost Corneliu Zelea Codreanu.
Aceşti oameni, alături de alţi domnitori măreţi ai neamului nostru, fac
parte din planul lui Dumnezeu care acţionează în istorie.
Mihai Viteazul a fost investit cu
puterea harului lui Dumnezeu, prin vitejie şi dibăcie neîntrecute, încât
şi Apusul şi Răsăritul se temeau de vitejia lui. Mihai Viteazul a fost
cel prin care harul Domnului a lucrat mântuirea popoarelor creștine de
păgânii turci care au fost opriţi la Dunăre de domnitorul român, în
dorinţa lor avară de cucerire a Europei. Dacă Europa ar fi fost vrednică atunci, poate că Mihai Viteazul ar fi eliberat Constantinopolul. Dar invidia vecinilor noștri creştini a spulberat acest ideal.
Acest ideal trebuie întreţinut şi
această datorie o au în special mamele, familia, învăţătorii şi şcoala
în general. Avem datoria să ne cunoaştem istoria, să ne putem cinsti
martirii. Cine cunoaşte cât de cât viaţa şi vitejiile acestui domnitor
nu poate decât să facă o plecăciune adâncă în faţa jertfei lui Mihai
Viteazul. Prin încununarea acestui domnitor cu canonizarea, ne
vom încununa cu puterea lui Dumnezeu şi aici, şi dincolo. Şi împletim
mai desăvârşit cununa mucenicilor şi cuvioşilor acestui neam, care
veghează pentru mântuirea noastră.
Părinte, vorbiţi înălţător despre
România, dar credeţi că vom putea să ne eliberăm de sub jugul străinilor
care astăzi stăpânesc mai bine ca niciodată? Credeți că suntem un stat
independent sau sub ocupație, atâta timp cât guvernul României merge în
Israel să se consulte în problemele statului român?
Într-adevăr, românii trăiesc aceleași greutăţi ca dintotdeauna. Cum se duc acum şi plătesc birul la Moscova sau la Tel Aviv, aşa plăteau bir şi pe vremea turcilor.
Nu e nicio deosebire, numai stăpânii i-am schimbat. Înainte le dădeam
turcilor mierea de albine, ceara şi grâul. Şi românul, ca să nu mai dea
grâul, a început să semene porumb şi de atunci mănâncă românul mămăligă
şi până astăzi. Acum nu are cum să se mai nască un Mihai Viteazul,
pentru că eşti obligat să alegi dintre slugile lor, alegem nişte păpuşi,
un surogat politic. Dacă încerci azi să faci o mişcare de dreapta sau
oricare ar fi ea, cinstită, nu reuşeşti nimic, pentru că au stăpânul lor
care supraveghează totul nu cumva să deranjezi planul lor de conducere.
Şi planul este să se ajungă la unica monedă europeană şi iată că mergem
spre el. Şi tot aşa, mergem şi noi ca
şi caprele de frânghii; unul vine şi îi dă la picioare să meargă
înapoi, celălalt o trage cu frânghia înainte. Aşa merge capra, aşa
mergem şi noi. Noi nu avem dreptul să spunem decât: Am înţeles! Să
trăiţi! Fie că sfoara o trage Răsăritul, fie că Apusul, românul trebuie să tacă şi să facă şi să sufere, bineînţeles. Dar aceasta este taina dăinuirii neamului nostru – suferinţa. Prin suferință ne vom izbăvi.
Se vorbeşte din ce în ce mai des de
declanşarea unui nou război mondial. În conjunctura politică de azi,
noi, ca şi creştini, în ce măsură putem folosi arma?
Neamul nostru nu a dus niciodată
războaie de cotropire, noi doar am fost siliţi să folosim arma împotriva
celuilalt, ca să ne apărăm pământul şi valorile date nouă de Dumnezeu. Noi nu am avut cutezanța să atacăm şi să deranjăm alte popoare.
Toţi cei care au venit ca asupritori peste noi ne-au devenit duşmani şi
sigur că au fost întâmpinaţi cu neîncredere şi înverşunare. Acum doar
la comanda marilor puteri, suntem puşi în situaţia de a lupta ca aliaţi
în alte state, dar nu din iniţiativa noastră, ci tot la porunca
stăpânitorilor lumii.
Tocmai,
părinte, ce facem în cazul în care eşti obligat să lupţi împotriva unui
stat ortodox, la comanda păgânilor, cum s-a întâmplat în Kosovo, când
românii au trebuit să bombardeze inclusiv biserici?
Aceasta este politica străină. Este
foarte greu să fii soldat astăzi. Ce să facă un purice în faţa unui
elefant? Trebuie să te supui ordinelor stăpânirii de care aparţii. Dar
mare va fi cel care va refuza, în numele lui Hristos. Bineînţeles că
este o lepădare de Hristos să bombardezi biserici şi icoana lui Hristos.
Însă acest păcat îl vor plăti toţi cei care ordonă aceste fărădelegi. Dar dacă vei avea curajul să te opui, mucenic vei fi. Aşa
cum au făcut şi Moţa şi Marin, care văzând că se trage cu mitraliera în
obrazul lui Hristos, s-au dus şi au luptat în Spania, unde s-au jertfit
şi sacrificat viaţa. Ei se duceau să apere icoana lui Hristos cu arma în mână, noi ne ducem să bombardăm icoana lui Hristos cu arma în mână. Aceasta este diferența dintre aceste generaţii… Nu deschizi foc împotriva cuiva decât atunci când eşti în
stare de apărare proprie. Românii nu au scos sabia niciodată împotriva cuiva – avem această cinste.
Ne-au luat Cadrilaterul, ne-au luat Basarabia şi Bucovina, noi nu ne-am
răzbunat să cucerim, dar sângele martirilor noştri care au luptat să
dezrobească aceste pământuri strigă înaintea lui Dumnezeu pentru
nedreptatea ce ni s-a făcut; vor fi judecaţi şi vor plăti înaintea lui Dumnezeu toţi cei care ne-au nedreptățit. Iar noi am stat şi am aşteptam mereu o pace, o linişte sau ajutor promis de străini, care niciodată nu a venit. Noi nu am tulburat niciodată istoria omenirii. Noi am fost oamenii păcii şi am adus linişte Europei.
Recomandaţi creştinului să se antreneze în lupte, să își pregătească trupul de luptă?
Asta trebuie să o facă armata şi oameni
specializaţi. Nu trebuie creştinul de rând să înveţe fel şi fel de
tehnici de a ucide sau răni pe altul. Să învăţăm în măsura dreptului de
apărare. Dar în rest arta luptei este arta diavolului, pentru că
noi nu avem dreptul să omorâm creaţia lui Dumnezeu. Creştinul să se
păzească prin rugăciune, şi nu prin arme sau alte tehnici de luptă.
Pentru că dacă vine cineva şi te atacă azi, te atacă organizat, cu
mijloace în care tehnicele tale de luptă sunt cu totul neputincioase.
Trăim alte vremuri, în care războiul şi lupta se dau de la buton. Este
alta politica veacului XX-XXI.
Ce părere aveţi despre ungurii care
se plâng marilor puteri că românii duc o campanie de românizare în
Ţinutul secuiesc, de parcă acest ţinut ar fi al lor?
Pentru noi, românii, duşmanii cei mai
apropiați acum sunt ungurii, care ne-au urât dintotdeauna şi au folosit
mijloace barbare, necivilizate. Pentru că au venit din adâncurile
întunecoase ale Răsăritului şi s-au oprit aici în Carpaţi şi Câmpia
Panonică, unde şi-au găsit aşezarea şi tot timpul au avut pretenţii
asupra teritoriilor noastre. Acum pretind să facă republică în Ardeal,
deranjând liniştea poporului nostru. Acest popor nu a avut şi nu va avea
niciodată în istorie vreo linişte. În acest pământ unde creștinismul
a făcut educaţia dragostei, a păcii, ei nu au ce căuta cu educaţia
urii, a dezmembrării, a barbariei. Este inadmisibil ca un locuitor ardelean să nu ştie să îţi răspundă la salut sau vreo întrebare în limba română. Nem tudom,
auzi. Păi ei au mâncat aici 80 de ani pâinea Ardealului românesc şi se
fac acum că nu ştiu limba
românească? Unde au găsit străinii mai multă libertate decât la noi în
ţară? Ei şi-au format până şi şcolile şi universităţile lor pentru
oprimarea limbii noastre şi culturii creştine. Şi pe de altă parte tot
ei se plâng de noi că sunt oprimaţi, persecutați şi maltratați de către
români. Ei ne fac pe noi extremişti când ei sunt cel mai barbar popor al Europei?
Iar lumea îi ascultă pe ei şi îşi formează această părere că suntem un
popor sălbatic şi extremist. Tocmai ceea ce sunt ei, aceea pun pe seama
noastră. Pentru că aşa a fost ungurul: făţarnic şi duplicitar. Dar când
am intrat noi vreodată în țara lor? Când i-am ucis noi pe ei? Nu, noi nu
am nedreptăţit pe nimeni, decât ne-am păstrat demnitatea şi adevărul
nostru istoric.
Cum s-ar mai putea însufleţi tineretul de azi?
Tineretul nostru ar trebui puțin să se cunoască pe sine, istoria neamului, strămoşii şi martirii lor. Cunoaşterea martirilor şi adevărului istoric va trezi în noi şi cunoaşterea de sine.
Dacă noi nu ne lustruim memoria şi nu ne cunoaştem martirii şi jertfele
înaintaşilor noştri, nu ne putem redeştepta. Nu avem dreptul să trecem
peste jertfele lui Horea, Cloşca şi Crişan şi ale tuturor românilor care
s-au crucificat pentru idealurile noastre. Noi, românii, trebuie să
învârtim istoria în jurul acestor mari personalităţi ca să putem avea şi
noi o bucurie cerească, elanul şi puterea lăuntrică de a nu ceda. Din păcate s-a ajuns ca modernismul acesta să topească tot elanul tineretului nostru,
prin televizor, calculator, sport, călătorii prin toată lumea. Unitatea
cea mai puternică a unei naţii este credinţa, legată de Biserică şi
prin ea să
luptăm. S-au măsluit manuale, cărţi, profesori, încât tineretul acesta e
derutat, manevrat, fără personalitate şi demnitate. Nu se mai predă
istoria lui Iorga, lui Vasile Pârvan, se predă istoria după evrei sau
bolşevici.
Părinte, cum facem să dobândim acest
curaj şi puterea de a răbda muncile şi chinurile prigonitorilor noștri
ce vor veni? Cum găseşti forţa lăuntrică să nu te înfricoşezi şi să nu
cedezi?
Aceste
calităţi nu se pregătesc în teorie. Prin cântece mai reuşeşti să
formezi ceva, dar aceste instincte – al bărbăţiei şi al curajului, se
construiesc încă din sânul familie. Educaţia mamei în duhul credinţei şi
al dragostei de neam face mai mult decât instrucţia unei armate. Mamele au fost unii dintre cei mai puternici eroi ai acestei naţii.
Apoi am văzut în închisoare că forţa aceasta satanicească a
comuniştilor o biruiau cei mai simpli, mai mult decât cei intelectuali,
şi în general cei care erau obişnuiţi să se jertfească, să se dăruiască.
Aşadar dăruirea către
celălalt este soluţia să poţi rezista. Nu
poţi să pui o temelie unei naţiuni fără dăruire, fără sacrificiu. Pot veni peste noi toate hoardele lumii, dar nu suntem învinşi atunci când pierdem. Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis,
renunţările la ideal. Dacă noi cultivăm de pe acum egoismul şi părerea
de sine, mai târziu nu vom avea puterea de a nu ceda. Omul care este
legat prea mult de pământesc, de lutul acesta, sigur că acesta este
oricând predispus la cădere.
Tinerii de azi să înveţe din eroismul lui Mihai Viteazul, care nu a sărutat nici papucul Papei, nici papucul Sultanului.
Nimeni şi nimic nu l-a învins în luptă decât trădarea. Trădarea a fost
arma principală a duşmanilor acestui neam. Prin viaţa şi pătimirile
sale, Mihai Viteazul s-a asemănat jertfei Mântuitorului care a fost trădat atât de cei care îi cântau osana, cât şi de ucenicii Săi,
care L-au părăsit în momentul arestării. Tot aşa s-a petrecut şi cu
Mihai care a fost trădat din toate părţile, ca la urmă să îi fie
încununate suferinţa şi sacrificiul prin mucenicie
Ce le transmiteţi românilor acum, în
pragul sărbătorilor de Crăciun, când sărăcia umbreşte bucuria şi
frumuseţea acestui praznic mult iubit de români?
Nu ne interesează pe noi prea mult de crizele acestea oficiale, trâmbiţate aşa. Sărăcia este un lucru firesc pentru creştini.
Societatea modernă ajunge la un apogeu în care omul vrea şi mai mult
lux, teribilism, plăcere. Această criză e necesară să ne smerim în faţa
lui Dumnezeu.
Slavă Ţie, Doamne, celui ce ne-ai dat Lumina, care este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ce apare acum, deasupra peşterii sărăcăcioase, ca o steluţă a speranţei neamului românesc.
Trebuie să vedem în Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos cea mai înaltă
şi sublimă legătură a noastră cu Dumnezeu. Această sărbătoare în care
Hristos s-a născut să ne fie prilej de renaştere a noastră ca neam, ca
naţie înaintea lui Dumnezeu. Naşterea lui Hristos Dumnezeu să răsară
lumina cunoştinţei poporului nostru ortodox în acest veac întunecat şi
mult încercat!
(interviu apărut în revista Atitudini, Nr. 20)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu